Istoria Focsaniului

Istoria Focsaniului

     Denumit în multe scrieri “Oraşul de pe Milcov”, municipiul Focşani, reşedinţa judeţului Vrancea de astăzi, a intrat în conştiinta românilor drept „Oraşul Unirii”. Considerat neoficial ca prima capitală a Principatelor Unite Moldova şi Tara Românească, localitatea va rămâne de-a pururi în istorie sub această emblematică aureolă, aici funcţionând, după 24 ianuarie 1859, primele instituţii ale noului stat, pe a căror temelie avea să ia naştere statul naţional unitar român în urma Marii Uniri din 1918.
     Închegându-se, ca unitate administrativ-teritorială, în partea sud-estică a Carpaţilor de Curbură, la contactul dintre dealurile subcarpatice ce culminează cu Măgura Odobeştilor şi Câmpia Siretului, Focşanii s-au ridicat pe un şes uşor înclinat dinspre nord-vest spre sud-est, la 7 km de râul Putna spre răsărit şi la 2 km de Milcov spre miazăzi, într-o zonă de întretăiere a drumurilor comerciale şi de transhumanţă dinspre Transilvania, Moldova şi Muntenia. Evoluând în concordanţă cu formaţiunile economico-sociale şi politice statornicite de-a lungul timpului pe aceste meleaguri, Focşanii au devenit, dintr-o aşezare iniţial rurală, mai întâi târg şi apoi oraş, pentru ca în timpurile noastre să ajungă la rangul de municipiu.
     În legatură cu numele aşezării există mai multe surse de informaţii, generând astfel mai multe ipoteze. Unii dau crezare unui călător străin prin Principatele Române la mijlocul secolului al XIX-lea, care a menţionat în însemnările sale că oraşul ar data din vremea lui Vasile Lupu, domnitorul Moldovei între 1634 şi 1653, că l-ar fi construit aici împreună cu Matei Basarab, domn al Tării Româneşti între 1632 şi 1654, ca mărturie pentru urmaşi a împăcării lor, Focşani desemnând un loc “mărginaş”. Alţii afirmă că numele ar proveni de la cuvintele „foc şi ani”, pornind de la faptul că aşezarea a fost mistuită de flăcări de mai multe ori.
     Cei mai mulţi consideră însă că toponimul îşi are obârşia în numele familiei Focşa, argumentând că în Evul Mediu denumirea unor localităţi se lua de la numele moşiei pe care se întemeiau, aceasta purtând, la rândul ei, numele celui care o stăpânea. Această opinie a fost preluată din lucrarea “Arhondologia Moldovei”, publicată de paharnicul Constantin Sion, la 1850, fost şi staroste de Putna, în care consemnează : „La statornicirea hotarului ţării pe gârla ce au tras-o prin Focşani la întâlnirea domnului Stefan cel Mare acolo, au făcut masă mare şi la sfârşitul mesei au ales doi oşteni, unul muntean şi unul moldovean şi i-au pus să se lupte cu paharele şi a biruit moldoveanul şi pentru lauda lui au dat numele târgului ce atunce au hotărât a se înfiinţa la hotar – Focşani - că oşteanul se numea Focşa. Legenda întemeierii localităţii pare să conţină un sâmbure de adevăr, ea fiind aşezată în apropierea unor mari podgorii.
     Adevărate controverse apar însă atunci când se discută despre data atestării documentare a Focşanilor. O parte dintre istorici şi cercetători susţin anul 1546, când în registrul vamal de la Braşov este menţionat, în săptamâna 24-31 octombrie a acestui an, numele unui oarecare Hartan de Fotschein, negustor sau cărăuş, probabil armean.
     În numeroase mărturii, începând cu anul 1615, se menţiona că la Focşani se ţinea săptămânal târgul de joia. Din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, aşezarea de pe Milcov devine cea mai însemnată localitate dintre Trotuş şi Râmnicu-Sărat şi una dintre cele mai importante din Moldova de Jos, pe aici trecând aproape toate drumurile care legau Principatele Române cu ţările din vestul şi estul Europei, precum şi solii sau domnii care se urcau în scaunul Moldovei. Consemnările călătorilor străini care îşi abat drumul şi poposesc aici completează documentele noastre interne privind evoluţia localităţii.
     La 1632, Paulo Bonici scria că “de la Adjud o iei spre Focşani, care are un pod peste Milcov cu două porţi, căci o jumătate de oraş este a Moldovei şi cealaltă jumătate este a Tării Româneşti”, iar la 1641, Bartolomeo Locadello arată, într-o descriere a Tării Româneşti, ca printre cele mai mari oraşe ale acesteia se află şi Focşanii. Pe la 1653-1654, arhidiaconul Paul de Alep este obligat să stea 31 de zile în Focşani, despre care spune că era un oraş mare, nu atât ca populaţie probabil, cât şi ca întindere. O descriere elogioasă o face mai târziu, la 1659, Evlia Celebi, aflat în trecere prin Focşani, despre care spune că “avea peste o sută de mii de oameni cu căciuli negre şi de postav de diferite culori, veniţi cu mărfuri din cele patru unghiuri ale celor şapte zone, chiar şi din Merilak (America), din vilaietul Turan (Asia Centrală), din China, din vilaietul Mahan (India), care ridicaseră la marginea oraşului, pe lângă dughenele de piatră, mii şi mii de dughene din nuiele, din corturi şi din covoare. Negustorii mari vând aici stofe de mătase albă tesute cu fire de aur, atlasuri şi pânzeturi. Timp de 40 de zile şi de nopti, ei strâng mărfurile lor seara şi le desfac dimineata spre a fi expuse vânzării… În aceste prăvălii se găsesc foarte multe mărfuri lucrate cu fire de aur. Din cele 40 de zile, trei zile şi trei nopti se luminează târgul cu mii şi mii de candele, felinare, făclii, torţe şi lumânări de ceară. În fiecare colţ, cântăreţii şi muzicanţii din diferite ţări cântă din gură şi din instrumentele lor, iar lăutarii din trompete”.
     La sfârsitul secolului al XVII-lea şi în cel următor, înfăţişarea Focşanilor era asemănătoare cu a celorlalte oraşe muntene şi moldovene, specificul localităţii fiind determinat de împărţirea ei în două. Un rol important în istoria dezvoltării sale l-a jucat şi mutarea vămii şi a starostiei de la Putna în partea moldovenească a Focşanilor, la începutul secolului al XVII-lea, şi căpitănia de margine în partea muntenească, în acelaşi timp. Dintre personalităţile culturale ale vremii care au îndeplinit funcţia de staroste de Putna amintim cronicarii Miron Costin şi Ion Neculce.
     Ca particularitate a apartenenţei Focşanilor la cele două ţări româneşti amintim şi existenţa a două centre economice, care s-au perpetuat până în secolul al XIX-lea : unul în Piaţa Munteniei, în jurul bisericii Sf. Ioan (Piaţa Unirii de azi), construită ca mănăstire de voievodul Tării Româneşti Grigore Ghica între 1661 şi 1663, iar altul în partea Moldovei, în jurul fostei biserici „Domneasca”, ctitorie a doamnei Dafina, soţia putneanului Dabija-Vodă, începută în 1665, ultimul an de domnie al acestuia. Între aceste două biserici existau o mulţime de dughene pe aşa-zisa „Strada-Mare a Focşanilor”, principalul nucleu comercial al oraşului. Printre proprietarii dughenelor vechi, amplasate în faţă la Strada-Mare, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea sunt mentionaţi numeroşi localnici, dar şi turci, evrei şi armeni. Numărul evreilor a crescut spre sfârşitul secolului al XVII-lea destul de mult, din moment ce în octombrie 1698 aveau deja o şcoală a lor, aşezată de la Vama Veche ceva mai sus pe Milcov.
     Prima menţiune privind existenţa unei şcoli în Focşani datează încă de la 15 mai 1634, când este atestată prima şcoală cu limbile de predare slavonă şi greacă, la care a funcţionat, în 1676, şi cronicarul Simion Dascălu. Scoli apar şi în partea munteană a Focşanilor, pentru ca, în 1735, Mănăstirea Sf. Ioan se îndatora a da câte 50 de lei unui învăţător, iar în 1780, unul dintre cei 5 dascăli ai eparhiei Buzăului era la Focşani. În 1803, vistieria Moldovei avea în seama ei, printre alte şcoli, şi pe cea greco-română de la Focşani.
     La începutul secolului al XIX-lea se fac progrese însemnate şi în domeniul ocrotirii sănătăţii. În 1803, Focşanii Munteni beneficiau de un medic, iar în anul 1814 şi voievodul Moldovei, Scarlat Calimachi, hotărăşte ca epitropii oraşului să aducă un medic pentru urbe. Acesta trebuia să fie “doftor cu ştiinţă”, să mulţumească toată obştea târgului, să meargă oriunde va fi chemat şi în orice vreme ar fi şi să caute cu toată silinţa şi sârguinţa spre bolnavi, până şi pe cei mai săraci din târgoveţi sau din străini şi drumeţi ce s-ar întâmpla a se îmbolnăvi în trecere. Activitatea medicului era însă dificilă, pentru că în oraş nu se găsea nici o farmacie de unde locuitorii să poată lua „doftorii bune, curate şi îndestule”. Din aceste motive, la stăruinţele repetate ale locuitorilor oraşului, voievodul amintit dă carte domnească în 1816 pentru „înfiinţarea unei spiţerii şi aducerea unui spiţer cu bună ştiinţă şi cu vrednicie spiţărească”.
     Dezvoltarea oraşului în secolul al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea nu mai poate fi pusă la îndoială, o dovadă a prosperităţii de atunci constituind-o şi construirea unui număr însemnat de biserici, unele ridicate de breslele de meseriaşi. După primele aducţiuni de apă potabilă, în Foşanii Munteni sub Constantin Brâncoveanu, iar în Focşanii Moldovei sub Antioh Cantemir, în 1793, Alexandru Moruzi, voievodul Tării Româneşti, recunoaşte dreptul oraşului Focşani de a folosi o subvenţie de 200 taleri din Casa Epitropiei obsteşti pentru repararea şi întreţinerea cişmelelor din Focşanii Munteni, iar în 1806, Constantin Ipsilanti, domn al Moldovei, aduce apa pe olane în Odobeşti (doua cişmele) şi Focşani (noua cişmele) de la Pitulusa, localitate din dreapta Milcovului, nu numai pentru târgoveţii Focşanilor de ambele părţi, ci şi pentru străinii şi trecătorii pământeni din cele două ţări surori.
     Se remarcă, de asemenea, preocupările pentru dezvoltarea urbanistica, unele străzi, cum ar fi Strada Mare, fiind pavate cu trunchiuri de copaci, iar peste gârla trasă din Milcov construindu-se multe poduri. Pentru depozitarea produselor agroalimentare, în special a vinurilor, se construiesc numeroase beciuri. Astfel, în faţa fostei biserici “Domneasca”, aflată pe locul Farmaciei nr. 23 de astăzi, au fost descoperite 6 beciuri, fiecare cu lungimea de 12 m, lăţimea de 8 m şi înălţimea de 2,80 m. Acestea comunicau între ele şi cu exteriorul printr-un gang. Tot aici, pe sub dughenele care înconjurau biserica, exista un tunel boltit ce ieşea într-un gang asemănător ce mergea până la biserica Sf. Dumitru, iar de acolo, după cum spune tradiţia, pe sub gârla de hotar, până la mănăstirea Sf. Ioan din Muntenia.
     Potrivit unei statistici otomane făcute de Ahmed Pesni Efendi, care a cunoscut foarte bine ţările române, Focşanii devansau Ploieştii, Buzăul şi Târgoviştea, atât ca număr de locuitori, cât şi în privinţa construcţiilor sociale. El avea câteva mii de case (pe ambele părţi), 150 de dughene, o baie şi numeroase bresle. Creşterea numărului meseriaşilor a făcut ca produselor locale tradiţionale destinate vânzării, între care cele mai căutate erau vinul, cheresteaua, brânza, vitele de tot felul, să li se adauge noi produse meşteşugareşti, cum ar fi de pildă postavurile.
     Secolul al XVIII-lea a fost însă pentru Focşani şi o perioadă de grele încercări, asupra oraşului abătându-se ciuma din 1718, tătarii în 1735 şi 1758, armatele turceşti, austriece şi ruseşti în timpul războaielor din anii 1768-1774 şi 1787-1792, unii locuitori ai Focşanilor se alătura armatelor ruseşti, în speranţa eliberării ţărilor române de sub dominaţia otomană. În urma acestui fapt, la 30 iulie 1788, Nicolae Mavrogheni, domnitorul fanariot al Tării Româneşti, a deposedat de averile lor numeroşi boieri şi negustori din Focşanii Munteni, pentru că au participat alături de armatele ruseşti la lupta împotriva turcilor.
     Oraşul trece apoi prin momente grele şi la începutul secolului al XIX-lea, când eteriştii conduşi de Vasile Caravia îl pustiesc şi îi dau foc, pentru ca la numai câteva luni, 300 de zavergii, în frunte cu cneazul Gheorghe Cantacuzino Deleanu, refugiindu-se la Focşani după lupta de la Târgovişte, să-l incendieze din nou. După evenimentele din anul 1821, Focşanii cunosc din nou ravagiile ciumei în 1828.
     Fiind ţinut de margine a două ţări surori, Focşanii au menţinut permanent legăturile dintre acestea, pe aici trecând dintr-o parte în alta negustori cu mărfuri sau călători în timp de pace, iar în vremuri de război, armate prietene sau duşmane. Din aceste motive, oraşul a dobândit aptitudinea de a percepe nemijlocit evenimentele economico-sociale şi politice care aveau loc în cele două provincii istorice. Nici una din părţile oraşului n-a putut ramâne insensibilă la ceea ce se petrecea într-o parte sau alta a hotarului. Aşa s-a întâmplat şi la 1848, când masele populare din ambele părţi ale oraşului, conduse de revoluţionari ca Scarlat Târnăvitu şi Nicu Sontu, crescuţi în spiritul ideilor înnoitoare de la mijlocul secolului trecut, au sprijinit intens revoluţia. Iordache Pruncu, starostele de Putna, fidel domnitorului Mihail Sturdza, organizează însă acţiuni represive împotriva elementelor revoluţionare din partea moldoveană a oraşului, reuşind să împiedice izbucnirea revoluţiei. În Focşanii Munteni însă forţele revoluţionare sunt mult mai puternice, revoluţia triumfând. În această perioadă vine în Focşanii Munteni, din partea Guvernului Provizoriu, pentru a îndruma noile autorităţi, Nicolae Bălcescu. După înfrângerea revoluţiei sunt reprimaţi şi focşănenii de aici care au sprijinit-o.
     Un moment deosebit în istoria Focşanilor îl constituie perioada Unirii de la 1859, oraşul legându-şi numele de acest măreţ act naţional pentru totdeauna. Alegerile pentru Divanul ad-hoc au fost întâmpinate la Focşani, destinul şi istoria l-au propulsat pe Ion Roată din Câmpuri, în 1857, pe înalta scenă a vieţii politice. Faptele, înţelepciunea şi spiritul de dreptate, înţelegerea momentului istoric la care participa l-au aşezat pentru totdeauna între marile personalităţi ale vremii.
     Depunându-şi candidatura în Adunarea Electivă a Moldovei la Focşani, Mihail Kogâlniceanu a făcut-o pentru că a crezut cu tărie în sentimentul unionist al oamenilor locului : „Dumnezeu ne-a facut un singur şi acelaşi popor. Acum a sosit timpul ca să şi lucrăm ca unul şi acelaşi popor. La Focşani, la Focşani dar! Si acolo, împreună cu binecuvântarea Dumnezeului părinţilor noştri, să serbăm învierea României! „ – avea să declare el într-una din şedinţele Adunării Elective. Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn şi la Bucureşti, la 24 ianuarie 1859, a stârnit la Focşani un entuziasm de nedescris, „poporul din oraş făcând o zi de sărbătoare din acea zi fericită”. Cu acelaşi entuziasm a fost primit domnitorul la 5 februarie 1859, când a vizitat Oraşul Unirii.      Prin aşezarea sa, Focşanii determină înfiinţarea aici a unei Comisii Centrale, însărcinată cu elaborarea legilor comune celor două Principate, precum şi a unei Curţi de Casaţie. Comisia Centrală, care şi-a desfăşurat lucrările între 10 mai 1859 şi 14 februarie 1862, era alcătuită din opt reprezentanţi moldoveni, printre care şi Mihail Kogâlniceanu, şi opt reprezentanţi munteni. În cadrul acestei comisii s-au elaborat legi şi acte normative care au pus bazele României moderne. Aici s-a redactat primul proiect de Constituţie a României şi tot aici au lucrat poetul Grigore Alexandrescu şi confratele său întru condei Dumitru Dăscălescu, un înflăcărat sprijinitor focşănean al Unirii. Însuşi domnitorul Al. I. Cuza a preţuit oraşul Focşani, pe care l-a şi unit printr-un decret, la 10 iulie 1862 – „Ambele părţi ale oraşului, de dincolo şi de dincoace de Milcov, vor forma în viitor un singur oraş, care va fi reşedinţa judeţului Putna” – se spunea în decret, ia încurajat dezvoltarea pe tot parcursul domniei sale, l-a vizitat de mai multe ori. Aşezarea oraşului în centrul ţării unite şi activitatea desfăşurată de Comisia Centrala explică propunerea de stabilire a capitalei ţării la Focşani, proiect care nu s-a realizat datorită, printre altele, şi opoziţiei Turciei. Oricum, Focşanii au rămas în conştiinţa poporului român ca Oraş al Unirii, legaţi organic de întreaga perioadă de formare a României moderne din timpul domniei lui Cuza.
     Perioada dintre Unire şi cucerirea independenţei de stat este pentru Focşani, în mai mare măsură decât pentru alte oraşe, deosebit de semnificativă pe linia creării unor structuri administrative, economico-sociale şi culturale. După unificarea oficială a administraţiei celor două oraşe, aici se înfiinţează trei şcoli primare, un Gimnaziu (1866), care va deveni Colegiul Naţional Unirea de azi şi Scoala Normală de Băieţi (1869). Tot acum încep şi primele construcţii edilitare moderne, se trasează actualul bulevard Dimitrie Cantemir şi se înfiinţează grădina publică a oraşului. Enumerarea poate însă continua : în 1864 se înfiinţează Camera de Comerţ şi Industrie, în 1867 se pun bazele Spitalului Judeţean şi Comunal, iar în 1873 se organizează primul teatru din Focşani, sub conducerea lui Ion Lupescu.
     În timpul Războiului de Independenţă, Regimentul 10 Dorobanţi din Focşani s-a evidenţiat prin eroismul său, în luptele din 30 august 1877 pentru cucerirea redutei Griviţa. În asalturile asupra acestei puternice fortificaţii otomane au căzut maiorul Gh. Sonţu, capitanul L. Cracalia, locotenentul Chivu Stanescu, sergenţi şi ostaşi.
     După cucerirea Independenţei de Stat a României şi până la primul război mondial, ritmul dezvoltării generale a oraşului se intensifică, se ridică numeroase edificii publice şi apar primele lucrări de artă monementală. Astfel, în 1879 se pun bazele bibliotecii publice, în 1891 se amenajează Piaţa Alimentară, în 1899, la 1 octombrie, s-a pus piatra de temelie a Teatrului, care va fi dat în folosinţă la 22 noiembrie 1913, prin străduinţa şi sacrificiile Maiorului Gheorghe Pastia, din al cărui Testament cităm : „Subsemnatul Maior Gh. Pastia, domiciliat în Focşani, în dorinţa de a contribui într-o măsură cât de mică la luminarea şi educaţia Neamului Românesc şi care m-am devotat cu tot sufletul prin munca cinstită, mai întâi în rândurile oştirii pe care am condus-o ca bun patriot, luptând chiar după ce am fost rănit în Războiul Independenţei, fapt ce mi s-a recunoscut prin acordarea mai multor decoraţiuni, între care şi „Virtutea Militară” de aur, pusă pe piept de însuşi Măria Sa Regele Carol pe câmpul de luptă în Bulgaria, iar după ce am ieşit din rândurile armatei, m-am ocupat cu agricultură, unde muncind din greu, cu încordare şi privaţiuni zi cu zi mai bine de 40 de ani, văzând necesitatea pentru oraşul Focşani de a avea un Templu al Artei, am găsit cu cale, ca din economiile agonisite şi după stăruinţa concetăţenilor mei, să construiesc în anul 1908 un Teatru aşezat în centrul oraşului Focşani, oraşul meu de naştere, pentru a servi ca locaş de Cultură şi Educaţie Naţională. Întrucât această instituţie are nevoie de venituri mari, cât şi pentru a fi ferită să nu fie supusă tuturor umilinţelor, m-am hotărât să mai construiesc în oraşul Focşani încă o operă de cultură numită Ateneul Popular Maior Gheorghe Pastia, ce l-am donat primăriei Focşani, a cărui venituri vor servi pentru mărirea şi întreţinerea Teatrului Maior Gh. Pastia, fără ca să i se poată schimba vreodată destinaţia…”.
     Trecând la alte edificii, la 2 aprilie 1912 s-a inaugurat Palatul de Justiţie, în 1916 au fost dezvelite bustul lui Petre Liciu, un virtuoz al scenei româneşti şi Monumentul Eroilor Vrânceni, operă a sculptorului Oscar Spathe. Tot în această perioadă apar o seamă de publicaţii, dintre care amintim “Putna” (1880), „Viitorul Putnei” (1884) şi „Milcovul” (1904). În 1899 a luat fiinţă Scoala Secundară de Fete, actualul Colegiu Naţional „Al. I. Cuza”, iar în 1913 se pun bazele Palatului Administrativ Administrativ al fostei Prefecturi, după planurile arhitectului Daniel Renard. Un fapt important este şi inaugurarea liniei ferate Buzău-Mărăşeşti, în 1881, cu prilejul banchetului de la Focşani lansându-se deviza dezvoltării „prin noi înşine”.
     În această perioadă se afirmă ca un puternic focar de cultură Liceul „Unirea”, ai cărui intelectuali de elită desfăşoară o bogată activitate. Dintre profesorii liceului se remarcă istoricul Constantin Giurescu, criticul literar Bogdan Duica, scriitorul I. A. Bassarăbescu şi alţii. De pe băncile liceului s-au ridicat mari personalităţi ale culturii şi vieţii publice româneşti, cum sunt scriitorul Duiliu Zamfirescu, geograful Simion Mehedinţi, istoricul G. G. Giurescu, chimistul Gh. Longinescu, etc. Societăţile culturale contribuie şi ele la dinamizarea vieţii cultural-ştiintifice a oraşului, un rol important având secţia focşăneană a Ligii Culturale, înfiinţată în 1891, Societatea Filarmonica, înfiinţată în 1907, mai întâi sub denumirea „Doina Vrancei”, Societatea Literară „Gr. Alexandrescu” din cadrul Liceului Unirea şi altele.
     În timpul primului război mondial, teritoriul din jurul Focşanilor a devenit teatru de operaţiuni militare, unde urma să se decidă nu numai soarta frontului, ci şi a ţării. La 25 decembrie 1916, oraşul intră sub ocupaţie germană, de care avea să se elibereze abia la 10 noiembrie 1918. Victoria strălucită a armatelor române de la Mărăşeşti din 6 august 1917 a reaprins în inimile focşănenilor flacăra speranţei eliberării patriei. La 8 decembrie 1917, Focşanii au cunoscut greaua încercare a armistiţiului semnat în casele Apostoleanu între reprezentanţii Armatei Române şi cei ai Puterilor Centrale. Un an mai târziu, când la 18 decembrie 1918 Regimentul 50 Infanterie, al cărui steag era decorat cu ordinul Mihai Viteazul, se reîntorcea în oraşul eliberat, zilele negre ale ocupaţiei germane erau deja date uitării. Focşănenii nu i-au uitat însă pe eroii care, prin jertfa lor supremă ,, au făcut posibilă victoria finală. La 21 octombrie, la Liceul Unirea a fost pusă o placă comemorativă cu numele foştilor elevi morţi în război. La 5 iunie 1921 a fost omagiată memoria Ecaterinei Teodoroiu, căzută în apropiere de Muncelu, când osemintele eroinei de la Jiu au trecut prin Focşani spre oraşul ei natal, iar la 15 mai 1923 focşănenii s-au închinat în faţa osemintelor Eroului Necunoscut. În 1926, în Mausoleul Eroilor ridicat în actualul cartier Focşani-Sud au fost depuse osemintele celor care şi-au jertfit viaţa pe meleagurile focşănene pentru apărarea pământului strămoşesc.
     În perioada dintre cele două războaie mondiale, evoluţia Focşanilor cunoaşte o oarecare stagnare. Se efectuează doar câteva lucrări edilitare, care nu reuşesc să schimbe înfătişarea generală a oraşului : pavarea unor străzi, îmbunătăţirea reţelei de alimentare cu apă, construirea unei uzine electrice în 1936, etc. În 1927 se edifică totuşi din banii maiorului Gh. Pastia, Ateneul Popular care îi poartă numele, de către arhitectul Frederich Mandel, clădirea Băncii Naţionale şi Palatul Telefoanelor . Ia fiinţă o şcoală superioară de comert, în 1931 se pun bazele Muzeului din Focşani, iar un an mai târziu se inaugurează Scoala de Arte şi Meserii. Un plus de înviorare se constată doar în domeniul cultural, diferite societăţi, în frunte cu Liga Culturală, încercând să atragă publicul la conferinţe şi spectacole. Apar mai multe publicaţii, dintre care se remarcă Milcovia, o prestigioasă revistă de studii regionale, care a apărut între 1930 şi 1933, iar între 1941 şi 1942, revista de „grai, studiu şi creaţie românească” Ethnos, condusă de folcloristul şi filologul Ion Diaconu, profesor la liceul Unirea.
     Dacă în prima jumătate a secolului al XX-lea economia Focşanilor era axată pe mica producţie manufacturieră (câteva tăbăcării, o fabrică de teracotă, una de lumânări şi câteva ateliere profilate pe diferite meşteşuguri), comerţ şi activităţi bancare, după 1950 s-a trecut la o puternică industrializare.
     Trecerea la industrializarea socialistă de stat de tip centralizat a început cu o unitate de exploatare forestieră, dotată, la nivelul anilor 1950, cu utilaje moderne, şi a continuat în 1963 cu un combinat de prelucrare a lemnului. Mobila de diferite tipuri produsă aici a câştigat repede şi piaţa externă, atât pe relaţia Est, cât şi pe relaţia Vest. La fel s-a întâmplat cu întreprinderea de confecţii înfiinţată în 1965, produsele obţinute aici, ieftine şi de calitate, fiind foarte căutate pe piaţa occidentală. Au urmat apoi o întreprindere de elemente hidraulice şi scule aşchietoare, o întreprindere de laminate finite pline, alta de aparataj electric de joasă tensiune, apărând apoi şi agenţii economici care realizau vase emailate, produse din mase plastice, tricotaje, fire bumbac şi tip bumbac, fire de lână şi tip lână, etc. S-au mai înfiintat de asemenea întreprinderi de panificatie, de prelucrare a cărnii, a laptelui sau a vinului. Aşa s-a creat cu timpul o platformă industrială de prelucrare Focşani-Sud şi întreprinderi de industrie alimentară în partea estică a oraşului. Întreprinderi de stat care prelucrau materia primă din judet, în special strugurii, lemnul şi lâna, s-au înfiinţat desigur şi în alte zone. Ponderea cea mai mare o deţinea industria alimentară, urmată de industria metalurgică, industria textilă şi cea de prelucrare a lemnului.
     Acest lucru a determinat o mare migraţiune a populaţiei de la sat la oraş. Pentru calificarea forţei de muncă, pe lângă liceele cunoscute, cum ar fi Liceul Unirea, Liceul Al. I. Cuza şi Liceul Economic, s-au mai înfiinţat licee industriale de electrotehnică, industrie uşoară, construcţii, auto, agricol, pe lângă acestea funcţionând şi şcoli profesionale cuprinzând aproape toată gama de meserii. Populaţia oraşului crescând astfel în permanenţă, a luat un mare avânt construcţia de locuinţe. După cutremurul din 1977, care, la Focşani, a produs pagube însemnate, autorităţile centrale au aprobat un plan vast de urbanizare şi reconstrucţie a localităţii, trasându-se astfel bulevarde largi, cum ar fi cel al Unirii, Independenţei sau Bucureşti, pe laturile cărora s-au înălţat blocuri cu opt şi zece etaje. În afara blocurilor din centrul oraşului s-au ridicat cartiere în toată regula, cum ar fi Focşani-Sud, Gară, Bahne, Obor.
     Focşanii s-au dezvoltat ca întindere începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea în dauna satelor şi suprafeţelor din jur, ca urmare a prosperităţii economice, dar şi a creşterii demografice.
     Printre primele informaţii privitoare la numărul locuitorilor urbei sunt considerate cele din secolul al XVII-lea, provenind de la Paul din Alep şi Evlia Celebi. Date ceva mai sigure le găsim însă în Cartografia de la 1774, unde se arată că partea moldovenească a târgului număra 170 de familii, ocupaţiile locuitorilor fiind de tăbăcari, lumânărari, morari, olari, căldărari, lemnari, negustori, hangii, cafegii, cârciumari.
     În anul 1816, conform Condicii Vistieriei Moldovei, Focşanii aparţinând acestui principat aveau 480 de familii şi este presupus că şi partea munteană a oraşului să fi avut cam acelaşi numar de familii, organizate administrativ pe mahalale şi uliţi. În statisticile din 1832, primul recensământ cu caracter demografic biologizat, Focşanii sunt mentionaţi cu 4795 de locuitori, iar în 1859, Ion Ionescu de la Brad consemna 9752 de locuitori, dintre care 5252 bărbaţi şi 4502 femei. După unificarea celor două părţi ale oraşului din 1862, populaţia acestuia a crescut de la 23.601 locuitori în anul 1899 la 27.960 în 1948.
     În anul 1968, când “oraşul de pe Milcov” devine reşedinţa, numărul locuitorilor se ridică la 36.644, în 1987 ajungând la 90.437, în care sunt cuprinşi şi locuitorii din Câmpineanca, Goleşti şi Mândreşti. La recensamântul din 1992, municipiul Focşani numără 101.335 locuitori cu domiciliul stabil, din care 49.329 bărbaţi şi 52.006 femei. Pe naţionalităţi – 100.359 erau români, 768 romi, 63 maghiari, 31 germani şi 114 – alte naţionalităţi. După cinci ani, populaţia a scăzut uşor sub 100.000 de locuitori, stabilizându-se în jurul acestei cifre.